biserica dublin

Our Lady of Lourdes Church,

Sean McDermott Street

Confesiuni în oglindă

Postat pe data de de către Pr.Eugen, în Categoriile: Articole, Generale

Confesiuni în oglindă

Cutremurul unui faliment financiar este o experienţă care te schimbă din temelii pentru totdeauna.

Rămâi singur cu Dumnezeu, iar întrebarea “Cum să găsesc cărarea?” nu-şi mai are sensul. A fost momentul în care m-am întrebat pentru prima oară: de ce am venit eu pe pământ şi care este destinul meu?

Te-ai întrebat vreodată oare de ce, atunci când un necaz vine, toate cad în lanţ, aruncându-te tocmai în fundul prăpastiei? De la falimentul financiar la cel emoţional, dar mai ales la cel spiritual, distanţa este foarte mică. Implorând, strigând şi întinzând mâna către cei iubiţi, suferinţa, picurând din sufletul tău, este amplificată chiar de ecoul strigătului tău. Este un loc unde nimeni nu are acces.

Este momentul când te trezeşti pentru prima dată cu adevărat. Deschizând ochii şi “iertându-l” pe Creator, încetezi pentru totdeauna să mai critici, să judeci şi să-i condamni pe cei întâlniţi în viaţa ta, de la copiii şi până la profesorii şi strămoşii tăi. Este locul unde trecutul şi viitorul se îmbrăţişează, transformând clipa prezentă într-o eternitate unde toată bucuria, confortul şi speranţa ta se reduc doar la o simplă rugăciune. Realizând că nu poţi să cazi mai jos de atât, îţi aminteşti că Cineva, aruncând seminţele pe câmpul pregătit, ţi-a dăruit ceva. Dar, fascinaţi de cele exterioare şi de succesul efemer, am uitat ce-i important şi, deodată, bobul de mac devine centrul universului, iar destinul tău depinde doar de acea mică sămânţă. Tu eşti chiar bobul de mac şi înţelegi pentru prima dată că te-ai născut să înfloreşti, să colorezi pământul şi pe cei din jur cu zâmbetul tău, cu dragostea şi iubirea ta. Înţelegând că bobul de mac are un potenţial infinit, realizezi în sfârşit că suferinţa ta nu a fost în zadar, şi unica dorinţă este să-i ajuţi pe ceilalţi să înflorească, să zâmbească şi să-şi descopere cărarea. Este momentul când ceaţa, fumul şi iluzia se risipesc şi, îngenunchiat în faţa oglinzii sufletului tău, eşti ajutat chiar de cei pe care i-ai iertat. Începi să ieşi din prăpastia pe care tu însuţi ţi-ai creat-o: cu fiecare falsă părere despre tine, viaţă, succes şi cei din jurul tău. Cu fiecare cuvânt cu care ai rănit pe cel de lângă tine, cu fiecare gând strecurat necinstit, cu fiecare imagine falsă despre adevăr şi iubire. Cu fiecare gest aruncat… înlăcrimând-o pe iubita ta.

Şi dacă adevărul te va aduce în lacrimi, gândeşte-te la mine!

Dacă eu am reuşit, o poţi face şi tu, cu intenţia şi un simplu gând, cu rugăciunea şi ajutând pe cel de lângă tine. Dar pentru aceasta trebuie să te trezeşti cu adevărat şi să-ţi protejezi mintea de orice gând negativ, să te gândeşti bine înainte de a rosti un cuvânt, căci el poate să ridice, să unească, la fel cum poate să şi distrugă spiritul celui de lângă tine. Orice cuvânt, odată rostit, nu-l mai poţi întoarce, iar dacă are un context critic, negativ şi de bârfă, se transformă rapid în otravă pentru cei din jurul tău, împânzindu-se ca un virus, infectând tot ce atinge.

Cuvintele şi comportamentul tău pot să transforme obligaţia în fericire, întunericul prăpastiei în flacără albastră, durerea într-o mângâiere, ghinda în copac, iar visurile tale într-un buchet de flori de mac.

Atunci vei simţi în inimă un fior, un suflet infinit de colorat, tu fiind oglinda ce-ţi şopteşte picurat: “Te iert cu adevărat!”

Benoni Robu (Dublin)