Sfântul Rozariu

În antichitate, romanii şi grecii aveau obiceiul de a încorona statuile lor cu trandafiri sau alte flori, simbolizând omagiul şi reverenţa pe care le dădeau lor. Adoptând acest obicei, femeile creştine care erau duse la martiriu, îmbrăcau hainele lor cele mai frumoase şi îşi împodobeau frunţile cu coroane de trandafiri, arătând mulţumirea enormă pe care o aveau mergând la întâlnirea cu Domnul. Noaptea, creştinii adunau florile şi pentru fiecare trandafir recitau o rugăciune sau un psalm pentru martiri.
De aici s-a născut obiceiul recomandat de Biserică de a recita rozariul, care consista în recitarea celor 150 de psalmi ai lui David, care erau consideraţi o rugăciune extrem de plăcută lui Dumnezeu. Totuşi, nu toţi puteau să urmeze această recomandare: a şti să citeşti în epoca aceea era rezervat doar celor culţi şi literaţi. Pentru cei care nu puteau face asta, Biserica a permis înlocuirea celor 150 de psalmi cu 150 de Bucură-te, Marie. A început să fie numit acest „rozariu” ca „psaltirea Fecioarei”.

Cu puţin înainte de încheierea secolului al XII-lea, Dominic de Guzman se confrunta cu situaţia de decadenţă din timpul său, cu gravitatea păcatelor şi cu expansiunea ereziei catarilor. Într-o zi, s-a hotărât să meargă într-o pădure şi cerând cu fervoare ca Dumnezeu să intervină în situaţia creştinătăţii, a început să se biciuiască aşa de tare încât a ajuns să cadă leşinat. Imediat şi-a recăpătat simţurile, când Preasfânta Fecioară i-a apărut şi i-a spus că arma cea mai bună pentru a combate erezia şi a obţine convertirea ereticilor nu era biciuirea, ci recitarea psaltirii sale.

Îndreptându-se imediat spre catedrala din Toulouse, sfântul Dominic de Guzman a trimis să se tragă clopotele şi a adunat poporul. Când voia să înceapă să vorbească, o furtună violentă s-a dezlănţuit cu fulgere şi tunete. Atunci, cei prezenţi au avut un adevărat şoc când au văzut imaginea Născătoarei de Dumnezeu ridicând braţul drept şi ameninţându-i cu privire teribilă. În acest moment, sfântul Dominic a început să recite Rozariul şi împreună cu el tot poporul adunat în catedrală. Pe măsură ce se rugau furtuna se potolea, până când a încetat complet.

Cu altă ocazie, sfântul Dominic ţinea o predică în Notre-Dame din Paris în sărbătoarea sfântului Ioan Botezătorul. Pregătise cu grijă omilia sa, însă înainte de a o rosti s-a rugat cu fervoare Rozariul şi atunci Preasfânta Fecioară i-a apărut şi i-a spus: „Predica ta e bună, însă aceasta pe care ţi-o dau este mai bună!”, şi i-a dat una care se referea la evlavia faţă de Sfântul Rozariu şi cât de mult era plăcută lui Dumnezeu şi Fecioarei.

Mult timp populaţia a recitat cu evlavie Rozariul. Totuşi, după ce au trecut 100 de ani de la moartea acestui mare sfânt, Rozariul a început să fie uitat. În 1349 a fost o teribilă epidemie în Spania care a devastat ţara, căreia i-au dat titlul de „moarte neagră”. Cu această ocazie, Stăpâna Noastră a avut condescendenţa de a apare, împreună cu Fiul său divin şi cu sfântul Dominic, fratelui Alano de la Roche, pe atunci superior al dominicanilor în aceeaşi provincie unde s-a născut evlavia faţă de Sfântul Rozariu. În această apariţie Fecioara Maria cerea ca fratele Alano să facă se reînvie evlavia faţă de Psaltirea sa.

Imediat părintele Alano, împreună cu ceilalţi fraţi dominicani, a început să lucreze la răspândirea acestei puternice devoţiuni, care îi place atât de mult Preasfintei Fecioare. Cu el, Rozariu a luat forma pe care o are astăzi, împărţit în decade şi contemplând misterele vieţii lui Isus şi a Mariei. Începând de atunci această devoţiune s-a extins la toată Biserica.

(După www.es.gaudiumpress.org, 2 octombrie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu