Sfânta Spovadă

Cateheză: Când şi cum să mă spovedesc?

Înainte de toate, ce este sacramentul spovezii?

Sacramentul Spovezii (sau al Pocăinţei sau al Împăcării) este celebrarea iubirii milostive a lui Dumnezeu, care ne dăruieşte iertarea păcatelor, prin intermediul lui Cristos mort şi înviat, care, prin slujirea Bisericii, ne reconciliază cu Dumnezeu şi cu fraţii.

Aşadar, a ne spovedi înseamnă:

* a fi în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi a recunoaşte propriul păcat

* a celebra iubirea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl care:

– iartă păcatele noastre, spălându-le cu sângele Fiului său;

– ne dă însăţi viaţa sa divină (harul sacramental);

– ne reconciliază cu el şi între noi, reconstruind legătura noastră de fraternitate universală;

– primeşte şi fertilizează angajarea noastră personală de convertire continuă inaugurată de botez şi ritmată de exigenţele celebrării euharistice;

– deschide inima noastră căită la suflul Duhului Sfânt, care duce spre dreptate, iubire, libertate, viaţă şi bucurie.

Cine a instituit acest sacrament?

L-a instituit Isus Cristos, când, în seara de Paşti, s-a arătat apostolilor săi şi le-a spus: “Primiţi pe Duhul Sfânt: cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (In 20,22-23).

De ce trebuie să ne spovedim?

Pentru că orice creştin după botez săvârşeşte păcate.

Şi atunci, cel care spune că este fără păcat?

Sau este un mincinos, sau este un orb. “Dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm pe noi înşine, iar adevărul nu este în noi” (1In 1,8).

Când se comite un păcat?

* Atunci când nu ascultăm de Dumnezeu, de iubirea sa, de legea sa dată nouă, prin Cristos, pentru a ne arăta drumul bun spre adevărata noastră fericire deplină şi realizarea perfectă a existenţei noastre: sfinţenia.

* “Ceea ce este rău înaintea ta eu am făcut” (Ps 51,6).

* Îndeosebi, ne dăm seama de păcatul nostru în lumina lui Cristos. De fapt, Cristos, prin cuvântul său şi prin moartea-învierea sa, dezvăluie pe deplin omului păcatul său şi gravitatea păcatului.

În ce sens păcatul îl ofensează pe Dumnezeu?

Păcatul îl ofensează pe Dumnezeu în sensul că:

– îl răneşte sau îl distruge pe omul pe care Dumnezeu l-a creat şi pe care îl iubeşte;

– bruiază sau întrerupe dialogul lui Dumnezeu cu omul;

– refuză cuvântul său (legea, învăţăturile…) care este adevăratul bine al omului;

– îl ofensează pe Dumnezeu, nu atât în cinstea sa, cât mai ales în iubirea sa.

Mai ales, păcatul este motivul morţii lui Cristos, Fiul preaiubit al Tatălui.

Toate păcatele sunt egale?

Desigur că nu. Păcatele se diversifică, de exemplu, în ceea ce priveşte gravitatea şi tipologia.

* Cât priveşte gravitatea, există păcate de moarte şi păcate lesne-iertătoare.

* Cât priveşte tipologia, există păcate:

– cu gândul, cuvântul, fapta, omisiunea

– împotriva lui Dumnezeu, împotriva aproapelui, împotriva noastră, împotriva creaţiei.

Când este un păcat de moarte?

Pentru a face un păcat de moarte sunt necesare trei condiţii în acelaşi timp:

– materie gravă

– conştiinţă deplină

– consimţământ deliberat.

De cine este stabilită materia gravă?

Dumnezeu (şi nu noi sau oamenii…) determină care este materia gravă. Dumnezeu o indică îndeosebi prin cele zece porunci şi prin învăţăturile lui Cristos, repropuse de Biserica sa.

Când se comite un păcat lesne-iertător?

Când este vorba de o materie uşoară, sau, chiar dacă este o materie gravă, totuşi lipseşte fie conştiinţa deplină fie consimţământul deliberat.

Referitor la păcatele proprii, nu este suficient a cere iertare lui Dumnezeu fiecare pe cont propriu, fără sacramentul Spovezi?

* Fiecare dintre noi poate şi trebuie să ceară iertare de la Dumnezeu în orice moment, îndeosebi imediat după fiecare păcat de moarte şi înainte de a adormi seara, ca şi la începutul celebrării sfintei Liturghii.

* Însă Dumnezeu ne iartă anumite păcate, adică păcatele de moarte, atunci ne apropiem căiţi de sacramentul Spovezii, voit şi instituit de Fiul său Isus Cristos. Dumnezeu ne arată modul prin care el ne acordă iertarea sa. Desigur, păcatul nu este iertat dacă nu este căinţa personală, dar Dumnezeu a legat însăşi iertarea păcatelor de slujirea bisericească sau cel puţin de voinţa serioasă de a recurge la ea cât mai curând, atunci când nu există posibilitatea de a face spovada sacramentală.

Trebuie să ne spovedim câteodată?

* Fiecare creştin, după ce a ajuns la vârsta raţiunii, are obligaţia de a spovedi cel puţin o dată pe an;

* Însă creştinul bun nu poate şi nu trebuie să se mulţumească cu acest minim. Îndeosebi, creştinul bun:

– În cazul unui păcat de moarte: trebuie să se spovedească imediat după ce a comis un păcat de moarte, cu scopul de a obţine imediat iertarea lui Dumnezeu şi de a evita iadul în caz de moarte. Şi, oricum, trebuie să se spovedească înainte de a merge la sfânta Împărtăşanie.

– Spovada individuală şi integră şi dezlegarea constituie singurul mod obişnuit cu care credinciosul, conştient de păcatul de moarte, este împăcat cu Dumnezeu şi cu Biserica.

– În cazul păcatelor lesne-iertătoare: dacă are numai păcate lesne-iertătoare, timpul, care poate să existe între o spovadă şi alta, depinde de sensibilitatea spirituală a fiecăruia.

– Anumiţi sfinţi se spovedeau chiar în fiecare zi, şi erau sfinţi!

– Urmând sugestia bunilor părinţi spirituali, ar fi potrivit pentru un creştin, care nu are păcate de moarte, să se spovedească în mod normal cel puţin o dată pe lună, maxim o dată la două luni, şi acest lucru trebuie să aibă loc mai ales dacă el primeşte frecvent sfânta Împărtăşanie.

De ce este deosebit de potrivită mărturisirea frecventă chiar şi a păcatelor lesne-iertătoare?

* Este deosebit de potrivită recurgerea obişnuită, umilă şi încrezătoare la sacramentul Pocăinţei deoarece acest sacrament:

– măreşte harul,

– întăreşte virtuţile,

– ajută la îmblânzirea tendinţelor negative moştenite din cauza păcatului strămoşesc şi agravate de păcatele personale,

– formează o conştiinţă dreaptă,

– oferă darul seninătăţii şi al păcii, datorită însuşi faptului că măreşte harul.

* Apoi, să nu se uite şi importanţa ritualului penitenţial, care se află la începutul celebrării euharistice, şi cu care se cere iertare lui Dumnezeu pentru propriile păcate.

Cum ne spovedim?

* Înainte de toate ne pregătim pentru celebrarea sacramentului cu momente de rugăciune şi cu o bună direcţiune spirituală.

* Apoi ne confruntăm cu exemplul şi cu cuvintele lui Cristos (cercetarea cugetului).

* În lumina a ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi, ne recunoaştem propriile păcate, cerând iertare lui Dumnezeu şi angajându-ne “să ne schimbăm viaţa”, mai ales într-un sector deosebit (propunerea).

* Apoi mergem la preot (începând prin a spune cât timp a trecut de la ultima spovadă şi apoi încheind prin a spune că vrem să mărturisim şi păcatele de care nu ne mai aducem aminte şi pe cele din viaţa trecută):

– se mărturisesc propriile păcate

– se ascultă cuvintele preotului

– se acceptă pocăinţă care este dată

– se manifestă propria căinţă, motivată mai ales de iubirea faţă de Dumnezeu şi se recită actul de căinţă (sau vreo altă formulă asemănătoare)

– se primeşte cu credinţă dezlegare: “Eu te dezleg de păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

* Apoi se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru darul sacramental primit, reînnoind propria angajare de convertire a vieţii.

Este suficientă o acuzare generică de propriile păcate?

* Nu, nu este suficientă. Trebuie respins orice obicei care limitează mărturisirea unei acuze generice (de exemplu, a spune: “Părinte, am păcătuit, daţi-mi dezlegarea…”) sau numai a unui păcat sau a mai multor păcate considerate mai semnificative.

* Creştinul este obligat să mărturisească, în funcţie de specie şi de număr, toate păcatele de moarte comise după Botez şi care încă nu au fost mărturisite la Spovadă, de care îşi aduce aminte după o examinare atentă.

Cum se face o bună cercetare a cugetului?

* Lăsându-ne luminaţi de cuvântul lui Dumnezeu (Biblia). De fapt, cuvântul lui Dumnezeu:

– revelează păcatul,

– invită la convertire,

– îndeamnă la bine,

– încurajează să acţionăm imitându-l pe Cristos,

– vesteşte milostivirea lui Dumnezeu care spală păcatul omului cu sângele lui Cristos şi dăruieşte harul Duhului Sfânt care îl sfinţeşte pe om.

* Îndeosebi, se poate face o bună cercetare a cugetului trecând în revistă cele zece porunci, fericirile evanghelice, poruncile Bisericii (a se vedea, în acest sens, cap. VIII: Cercetarea cugetului).

Ne putem spovedi în timpul sfintei Liturghii?

* Da, este posibil, însă nu este potrivit deoarece nu se pot celebra bine două sacramente în acelaşi timp. Este mai bine să ne spovedim înainte sau oricum în afara sfintei Liturghii. Celebrarea Spovezii în timpul Liturghiei dă loc la o suprapunere care ajunge să dăuneze acestor două evenimente de mântuire, piloane autentice ale vieţii creştine, şi de aceea fiecare dintre ele are nevoie de un timp specific de celebrare.

* Aşadar, se recomandă credincioşilor să se apropie de sacramentul Pocăinţei în afara celebrării Liturghiei, alegând un moment de calm pentru ei şi pentru preotul confesor, aşa încât să poată celebra bine acest sacrament.

Confesorul este obligat mereu la secret?

Desigur, fără nici o excepţie şi sub pedepse foarte severe. El trebuie să ţină secretul absolut (sigiliul sacramental) cu privire la păcatele mărturisite de penitenţii săi, chiar cu preţul pierderii vieţii sale.

Pot primi toţi dezlegarea?

* Nu pot primi în mod valid dezlegarea penitenţii care trăiesc în stare obişnuită de păcat de moarte (de exemplu, divorţaţii recăsătoriţi…) şi atunci când nu intenţionează să-şi schimbe situaţia lor.

* În orice caz, păcatul nu este iertat dacă nu există căinţa personală şi propunerea de a nu-l mai face.

* Apoi, unele păcate deosebit de grave, pedepsite cu excomunicarea, pot să fie dezlegate numai de papa sau de episcop sau de preoţii delegaţi de ei.

* În caz de pericol iminent de moarte, orice preot poate să dezlege de orice păcat sau excomunicare.

Ce raport există între celebrarea sacramentului spovezii şi viaţa zilnică?

Celebrarea ritualului sacramental al pocăinţei este strâns legată de viaţa zilnică. Spovedindu-ne, ne luăm angajamentul, în faţa comunităţii şi în faţa lui Dumnezeu, de a ne întoarce să mergem în alegerea creştină fundamentală, de a face tot ceea ce Cristos a propus drept cale pentru eliberarea adevărată şi definitivă a omului, pentru comuniunea deplină şi fericită cu Dumnezeu şi cu fraţii.

“Aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost justificaţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (1Cor 6,11). Aşadar, umblaţi în viaţa nouă. “Aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea voastră” (1Tes 4,3)

Mons. Raffaello Martinelli, primatul Bazilicii “Sfinţii Ambrozie şi Carol” din Roma

NB: Pentru a aprofunda tema, iată câteva documente pontificale:

* Ritualul Pocăinţei, 1974;

* Ioan Paul al II-lea, Reconciliatio et paenitentia, 1985;

* Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1420-1484; 1846-1876.

Traducere de pe Zenit: pr. Mihai Patraşcu