Misterioasa și tămăduitoarea reînnoire a timpului
‹ ÎnapoiPostat de Pr.Eugen, 02 Ianuarie 2021
Prin reînnoirea timpului – mai ales după un an marcat de multă neliniște, suferință, nesiguranță – Dumnezeu ne dăruiește speranță.
Trecerea tămăduitoare a timpului devine pentru noi nădejde și seninătate: îndrăznim să pășim încrezători în noul an, bucuroși că încă mai putem spune „astăzi”, „acum”, „aici”. Din mila sfântului, vorba poetului, încă facem umbră pământului.
La cumpăna dintre ani se împletesc mari mistere: reînnoirea timpului și „cheltuirea” sa amăgitoare. În ringul conștiinței devenim simultan actori și martori ai confruntării dintre chibzuință și risipă. În ringul vieții concrete, pentru trecut suntem martori, pentru prezent și viitor putem fi actori.
Nu de puține ori, tineri fiind, ne-am comportat de parcă timpul ar trece și noi ne-am reînnoi. Dar, de fapt, timpul se reînnoiește, iar noi trecem spre veșnicie. Timpul se pregătește pentru o nouă primăvară. Pentru el, totul e o nouă zi, o nouă lună, un nou an. Însă, pentru noi, numărătoarea continuă cu o altă zi, o altă lună, un alt an care ni se adaugă. Va fi o altă primăvară și depinde de noi cum o vom primi: cu geamurile larg deschise, să intre un suflu nou și lumină, sau cu geamurile bătute în cuie, deznădăjduiți, ancorați într-un trecut care ne împiedică să fim actorii propriei vieți?
Sunt impresionante ferestrele bătute în cuie. La fel și cele care în loc de sticlă au alte materiale (nailonuri, placaje, scânduri). După un an atât de neliniștitor, ispita deznădejdii ne dă târcoale și – de frica virusurilor trupești și sufletești – suntem tentați să ne baricadăm, să batem totul în cuie: fără lumină. Fără aer, fără viitor.
Să pășești în noul an fără speranță este ca și cum ai intra într-o casă fără ferestre. Sau într-o casă în care geamurile au fost înlocuite cu o placă de lemn prinsă în cuie. Te sufoci în întuneric și iz de mucegai. Și nu e suficient să schimbi placa de lemn, ci trebuie să scoți și cuiele, să deschizi larg fereastra. Nu e suficient să intre lumina, dacă nu intră și un suflu nou, proaspăt, curat.
Speranța creștină nu e un ornament, nu e o „fereastră oarbă”, nu e o virtute de design, ci este tocmai „locul” prin care intră lumina și aerul în viața noastră, Cristos și Duhul Sfânt, însoțitorii noștri prin timp spre Tatăl. Să cheltuim cu chibzuială timpul, această imensă comoară reînnoită prin care trecem spre veșnicie. de pr. Laurențiu Dăncuță