Reflecţie despre familie: Oare de ce?

Primul număr din enciclica Humanae vitae a fericitului papă Paul al VI-lea notează: “Datoria foarte gravă de a transmite viaţa umană, care face din soţi colaboratori liberi şi responsabili ai Creatorului, a fost totdeauna pentru aceştia izvor de mari bucurii, însoţite totuşi de dificultăţi şi suferinţe. În toate timpurile împlinirea acestei datorii a pus conştiinţei soţilor probleme serioase, dar evoluţia recentă a societăţii a antrenat atari schimbări încât s-au pus noi probleme pe care Biserica nu putea să le ignore, într-un domeniu care atinge aşa de aproape viaţa şi fericirea oamenilor” (Humanae vitae, 1).

Intuiţia fericitului papă cu privire la o astfel de problematică, cum este cea a vieţii, valabilă chiar şi după 50 de ani de la publicarea acestui document, continuă şi astăzi să provoace.

E suficient să privim în comunităţile noastre, în familiile noastre de origine, în familiile care până mai ieri “făceau” mulţi copii şi să vedem cum datorită Bisericii, păstorilor care au preluat tezaurul magisteriului şi l-au transpus în învăţătură, dorinţa Creatorului pentru ca omul “să crească şi să se înmulţească”, a fost pusă din plin în practică.

Familii numeroase, cu un soţ care muncea din zori şi până în seară, cu o femeie plină de vitalitate care purta sarcina, năştea copilul, îl alăpta, îl educa şi îl oferea societăţii, şi care între timp muncea şi la câmp, acestea au fost până mai ieri “modelul”, “paradigma” de urmat.

Dar, oare, ce era cu adevărat în spatele femeii “vânjoase”, a bărbatului cu mâinile crăpate şi negre din cauza muncii de pe şantier, a copiilor care se maturizau în colbul uliţei şi de multe ori în asprimea părinţilor?

Acele “dificultăţi şi suferinţe” pe care le aminteşte papa Paul al VI-lea, la ce s-or fi referind? Căsătoria oare nu are la bază iubirea dintre bărbat şi femeie? Nu iubirea era cea care îi aducea la biroul parohial pentru a-şi face cunoscută logodna? Nu iubirea era cea care îi determina să conceapă o nouă viaţă, s-o aducă în lumea şi să o educe? De ce “împlinirea acestei datorii a pus conştiinţei soţilor probleme serioase”?

La 50 de ani de la publicarea enciclicei Humanae vitae, trebuie să o recunoaştem cu umilinţă că numărul copiilor a scăzut, că uliţele satelor şi străzile oraşelor nu mai sunt pline de zarva copiilor, că mai toată reţeta unui adult are prescrise şi pastile anticoncepţionale, că actul conjugal nu mai este “izvor de mari bucurii”, ci mai degrabă “este însoţit de dificultăţi şi suferinţe”.

Mulţi nu se mai căsătoresc, trăiesc aşa pur şi simplu, nu-şi mai doresc copii, iar mulţi din cei căsătoriţi trăiesc ca şi cum nu ar fi căsătoriţi. În familii e multă suferinţă: soţii se văd de multe ori doar seara, obosiţi, stresaţi, nervoşi, de aceea nici nu mai comunică, iar când o fac, o fac doar pentru chestiunile uzuale, îşi aruncă reproşuri, caută ţapi ispăşitori, iar actul conjugal de multe ori e mai degrabă “viol”.

Humanae vitae nu a ascuns niciodată că viaţa de familie e grea, că e însoţită de “dificultăţi şi suferinţe”, dar oare de ce aceste “dificultăţi şi suferinţe” au la bază doi oameni, un bărbat şi o femeie? Oare nu cumva pentru ca cei doi să se completeze şi să se susţină reciproc?

Bărbatul o completează pe femeie, iar femeia îl completează pe bărbat. Când cei doi supun inimii, minţii şi credinţei datul antropologic al atracţiei naturale, descoperă comoara divină a iubirii, pe Dumnezeu care îi uneşte şi care îi oferă unul celuilalt ca dar, ca unicul dar, iar din dăruirea lor rezultă viaţa…, viaţă care vine prin copii, care înseamnă bucurie, fericire, mulţumirea că ai pe cineva alături şi că dificultăţile inerente nu vor dispărea, ci vor fi purtate cu mai mare uşurinţă, pentru că alături de tine e el sau ea, soţul sau soţia.

Iar de aici rezultă ceea ce soţii poate au uitat de mult, ceva ce până la căsătorie practicau, dar imediat după “s-au ruşinat” să mai practice: o îmbrăţişare, o vorbă bună, un zâmbet, o ieşire împreună, un dialog profund despre orice, o rugăciune spusă împreună, de ce nu, o zi de reculegere, o spovadă, o liturghie, un “mulţumesc”, un “te rog frumos”, un “iartă-mă”, un “te iubesc”…

Pr. Felician Tiba
Oficiul pentru Pastoraţia Familiei

Articolul PrecedentArticolul Următor