Familia, Simon din Cirene, Veronica și coronavirusul

Pe drumul crucii lui Isus, la staţiunea a cincea şi a şasea, apar Simon din Cirene şi Veronica, două figuri simbol pentru ceea ce înseamnă a fi bărbat şi a fi femeie.

Simon îl ajută pe Isus să poarte greutatea crucii, iar Veronica, cu năframa ei, îi şterge faţa plină de transpiraţie, praf şi sânge.

Pe de o parte, Simon, chiar dacă la început în silă, apoi plin de curaj, duce crucea lui Isus, devenind astfel un simbol pentru bărbaţi, iar de cealaltă parte, Veronica, simbolul femeii, plină de compasiune, gata să mângâie şi să încurajeze, amândoi vin să transmită familiei de astăzi, bărbatului şi femeii, soţului şi soţiei, care este misiunea lor în planul lui Dumnezeu.

Bărbatul este voit de Dumnezeu pentru a purta “greutăţile” creaţiei şi implicit ale familiei. El este chemat să construiască, să lucreze pământul, să meargă la pădure, să aibă iniţiativă, să cucerească, să transpire din cauza muncii etc. La rândul ei, femeia, este voită de Dumnezeu pentru a suplini ceea ce bărbatul, din cauza chemării sale speciale, nu reuşeşte să acopere, şi anume, tot ceea ce ţine de partea “sensibilă” a vieţii. Ei i-a încredinţat Creatorul misiunea de a purta viaţa, de a o aduce în lume, de a educa, de a îmbrăţişa, de a mângâia, de a avea grijă de soţ, de copii, de bolnavi şi de bătrâni. Ea pregăteşte mâncarea, spală, aeriseşte şi tot ea îngrijeşte florile. De asta îi şi plac când le primeşte în dar de la bărbat!

Pe drumul crucii lui Isus, Simon din Cirene şi Veronica au rolul de a-i sensibiliza pe soţi în chemarea lor la viaţa de familie. Şi unul şi celălalt, chiar dacă în mod diferit, îl ajută pe Isus. “Adevăr vă spus: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40).

Isus este în egală măsură în soţ ca şi în soţie. Ori de câte ori soţul se apleacă cu iubire faţă de soţie, susţinând-o, încurajând-o, stându-i alături, împlinindu-şi cu dăruire şi umilinţă chemarea de soţ şi tată, în realitate el “îl ajută pe Isus să-şi ducă crucea”, asemenea lui Simon din Cirene. La fel şi soţia, ori de câte ori, prin vocaţia sa de soţie şi mamă, cu umilinţă şi dăruire, “are grijă”, pregătind hrana, spălând rufele, făcând curat în casă, asistându-şi copiii în creşterea lor, ajutându-i la şcoală, stând alături de soţ, în realitate “şterge faţa lui Isus plină de transpiraţie, praf şi sânge”.

Şi ca noutate, având în perspectivă ameninţarea noului virus care tinde să cucerească lumea, mai ales în astfel de momente, soţii sunt chemaţi să fie “Simon din Cirene” şi “Veronica” unul pentru celălalt, unul să poarte povara celuilalt, să-l îngrijească cu umilinţă şi răbdare pe celălalt.

O fi întâmplător că o astfel de ameninţare vine către noi chiar în Postul Mare când Biserica prin devoţiunea Căii Sfintei Cruci ne pune în faţă aceste două exemple paradigmatice? Nimic nu este întâmplător! Într-o lume din ce în ce mai desacralizată un virus vine să ne amintească încă o dată că soţii sunt chemaţi “să aibă grijă” unul de celălalt, să poarte povara unul celuilalt, să şteargă sudoarea, praful şi sângele suferinţei, într-un cuvânt să se ajute reciproc în purtarea crucii de zi cu zi, pentru că la asta au fost chemaţi prin sacramentul căsătoriei.

Aşadar, dragi soţi, privind la cele două exemple, Simon din Cirene şi Veronica, aplecaţi-vă cu iubire unul faţă de celălalt, înnoiţi iubirea care v-a unit şi faceţi din ea izvor de dăruire, mai ales în momentele dificile ale vieţii, “şi la bine, şi la greu” sau “mai ales la greu”!

Pr. Felician Tiba
Oficiul pentru Pastoraţia Familiei

Articolul PrecedentArticolul Următor