Impresii de pelerin la Festivalul Familiilor – Dublin 2018

N-am fost niciodată pe Croke Park, cel mai mare stadion național irlandez (capacitate: 82,300 locuri pe scaune). În drumul meu de duminică spre Sfânta Liturghie, îi vedeam adesea în șiruri groase și lungi mergând spre stadion; familii cu copii, grupuri de tineri, vârstnici, majoritatea îmbrăcați în tricoul echipei favorite. Vorbăreți și prinși în moment emanau o detașare plăcută, mergând cu siguranță pe urmele celor din față. Vânzători ambulanți cu marfa în mână, strigau în gura mare pe străzile principale. Prinși în astfel de șiruri le separau întocmai unui bolovan în mijlocul unui pârâu format după ploaie.

Este plăcut să-i vezi, uniți, detașați, în spirit comun spre o destinație comună. Nefiind neapărat un împătimit al sportului, mi-am propus să merg și eu odată. O să aleg o echipă dând cu banul, o să îmi cumpăr un tricou și o să mă amestec în mulțime. Tot ce mai trebuia, era să iau decizia definitivă. Trebuia să nu fie însă în timpul Sfintei Liturghii.

În cele din urmă, ocazia a venit. Fără echipă aleasă și fără tricou, mă găsesc de mână cu soția purtați de un astfel de șir, calmi dar nerăbdători, către stadion. Era într-o sâmbătă după-amiază, iar aceeași vânzători ambulanți se întreceau prin strigătele lor antrenate, nu pentru vreo echipă sportivă ci pentru a vinde stegulețe, șepci, fulare, tricouri, etc cu însemnele vaticanului și ale Papei Francisc. În acea săptămână avea loc Întâlnirea Înternațională a Familiilor, iar evenimentul spre care ne îndreptam, sub privirile nedumerite ale unora de pe margine, încercând parcă să se asigure ca nu pierd vreun meci, era Festivalul Familiilor la care avea să fie prezent și Sfântul Părinte.

Papa Francisc, invitatul de seamă al ocaziei, ajunsese în acea dimineață și trecuse deja printr-o bună parte din programul încărcat al zilei. După cum tot relatau prin media, ultima vizită papală în Irlanda a fost în anul 1979. Papa Ioan Paul al II-lea venea atunci într-o Irlandă diferită. Se estimează că peste 2,5 milioane de oameni au participat la evenimentele de atunci din diferite orașe. Astăzi însă, atomsfera era încărcată; pe lângă scandaluri, au avut loc o serie de schimbări în societatea irlandeză, printre care și recentul referendum pentru legalizarea avorturilor. Toate aceste schimbări au lovit într-un fel sau altul în familie.

Pe măsură ce ne apropiem, șirurile se îngroșau din ce în ce mai mult, gălăgia și forfota erau din ce în ce mai mare, la fel si vânzătorii ambulanți cu marfa lor, erau tot mai mulți strigând tot mai tare. A fost greu să rezistăm să nu cumpărăm și noi, deacum popularele stegulețe. Voiam doar două, dar au venit doar la pachet: 3 la 5 euro.

Nu pot să nu remarc experiența de la intrarea în stadion. Oamenii ce-și făceau loc prin mulțimi de alți oameni, cu biletele în mână încercând să-și găsească culoarul alocat către interiorul stadionului. Pereții gri și masivi de beton, scările ce se înălțau dinainte, difuzoarele pe stâlpii înalți din care se auzeau instrucțiuni rigide cu o tonalitate robotică, dădeau o impresie dramatică, aproape ca într-un film SF.

Direcționați la locurile de pe bilete, ne-am înconjurat deodată de mai multe chipuri cunoscute. Salutări, zâmbete, semne cu capul: ne știm. Suntem o mică parte din Comunitatea Romano-Catolică Română în Dublin. În fața noastră, un vast hău ce se colora pe măsură ce oamenii își ocupau locurile. În dreapta nostră, scena unde nu după mult timp începuseră numere de muzică și dansuri. Lângă noi, scaunele care mai erau libere așteptau pregătite să mai marcheze odată îndeplinirea atribuțiilor încredințate menirii de scaun. Irlandezi sau nu, ce trebuiau să ajungă la scaunul din mijloc, părinți ce periodic coborau sau urcau treptele în recuperarea copiilor, copii ce dădeau impresia că-s în mai multe locuri deodată având stegulețe în mână, șepci pe ochi, tricouri lungi până la călcâie de pe care zâmbea larg Papa Francisc.

Apariția Sfântului Părinte, marcată de țipete de veselie și aplauze intense, ne-a făcut să simțim stadionul cu zeci de mii de oameni. Bucuria molipsitoare și dorința de a o manifesta marcată de venirea lui, ne-a făcut să vedem o Irlandă pe care eu n-am mai văzut-o.Prin culoarele improvizate de pe teren, trecea dintr-o parte în alta, când în stânga când în dreapta, cu o mână întinsă, cu zâmbetul larg, deschis. Oamenii ce alergau dintr-un loc în altul îngrămădindu-se la gardul improvizat, care cu telefoanele în mână, care cu mâinile întinse.

În jurul nostru nu foarte departe, poate la o anumită atenție, absorbiți de moment, sub acoperirea aplauzelor și a zgomotului, cineva ar putea observa în zâmbetele printate pe multe chipuri și o mică urmă de tristețe ridicându-se la suprafață așa cum se ridică mici bule de aer dinspre adâncimi uitate. Poate un gând către vremurile nu foarte îndepărtate, dar care trăiesc mai mult în amintiri. Poate un gând către libertatea și frumusețea din copilăria lor și regretul că astăzi copii lor cresc într-o lume în care respectul pentru familie și viață a fost sfâșiat. Sau poate totuși a fost un moment onest, profund de realizare a unei pierderi, însă doar ca pas necesar pentru a o lua de la capăt.

Riverdance și Bocelli sunt numele care mi-au rămas, deși au fost mai mulți. La un moment dat auzisem în jurul meu “E un fel de Benone Sinulescu de-al lor“, despre persoana necunoscută mie ce cânta pe scenă dar foarte cunoscută lor (Daniel O’Donnell). N-aș putea să contrazic, doamnele de vârstă medie din față deja aveau mâinile în aer, legănându-le ca un pendul de la stânga la dreapta și invers.

A fost și un moment care m-a făcut să mă simt mândru că aparțin Comunității Catolice Românești de aici din Irlanda. Davide A., fiul unei familii din comunitatea noastră, cu vocea lui suavă, căntând de undeva de pe acoperișul stadionului From way up here a umplut tot stadionul cu un buchet imens de sunete cristaline.

Atenția mi-a fost captivată de mesajul mai multor familii. Fiecare din ele se prezenta în fața Papei Francisc, apoi urmăream un video în care s-au filmat în viața lor de familie încercând să trimită un mesaj referitor la provocările de astăzi. Primul video ce imi vine în minte era despre o familie din India care a recunoscut contribuțiile technologice de astăzi dar care avertiza cum poate să ne absoarbă de la lucrurile importante în familie, timpul petrecut împreună. Trist a fost povestea unei familii de refugiați din Irak, în care unul dintre frați a fost ucis în război și care au emigrat în Australia unde au reușit, stând împreună să-și reclădească viața.

Dacă totuși ar fi un lucru, un singur lucru, cel mai important, care să îl fi luat cu mine de atunci, ar fi cuvintele: “Te rog”, “Mulțumesc” și “Îmi cer iertare”. Le-am auzit mereu, de când mă știu și înțeleg ce aud, în diferite contexte, spuse de apropiați, citite, auzite la radio, TV, pe Facebook, în diferite limbi, în diferite forme, etc. Cu toate acestea când în picioare stând cu fața spre noi, parcă puțin mai îmbătrânită decât o știam, cu spatele parcă puțin mai încovoiat, dar cu ochi vii și o voce fermă, ne-a făcut să repetăm, zeci de mii câți eram, aceste cuvinte de mai multe ori, ele au căpătat o mai mare profunzime ca până acum. Le-am repetat așa cum nepoții repetă și învață sfatul înțelept și practic al bunicului. Ele sunt cheia unei familii care imperfectă fiind, nu se împotmolește, dar rămâne unită și merge mai departe.

Se înnoptase și pătrunși de experiența benefică de acolo, ne îngrămădeam acum să ieșim prin porțile stadionului în strada mare unde circulația mașinilor fusese închisă. Aceeași vânzători ambulanți ne asteptau răbdători în speranța că marcați de trăirile tocmai avute, noi ce ieseam acum prin acele porți, îi vedeam cu ochi mai prietenoși și mai doritori sa le cumpărăm marfa. N-aș putea spune că s-au înșelat, nu în totalitate. Se face că ne-am ales și noi cu un fular, iar cine ni l-a dăruit, deși voia doar un fular, nu știa că acolo se cumpără la pachet.

Plouase peste noapte, iar după o zi de sâmbătă însorită a urmat o duminică închisă cu ploi mărunte și vânt. Era ziua în care în Phoenix Park se celebra Liturghia de incheiere a Întâlnirii Mondiale a Familiilor. Dacă ar fi fost vreo mică urmă de îndoială, datorită vremii, referitor la locul unde se afla, astăzi i se putea spune Papei Francisc pe deplin “Bine ați venit în Irlanda!”.

Maricel & Emilia A.

Articolul PrecedentArticolul Următor