Viața în roz și lumea albastră

De Vlad Ropotică

          După explozia de bucurie și entuziasm de la Crăciun și Anul Nou, luna ianuarie aduce înapoi viața reală. Luminile sărbătorilor s-au stins, mesele îmbelșugate s-au golit, iar realitatea cotidiană a revenit cu o forță uneori greu de dus. S-au întors facturile, frigul parcă tot mai aspru, vara e departe, iar zilele sunt scurte.

            În acest context, cultura contemporană a inventat un termen sugestiv: Blue Monday – ”Lunea albastră”, considerată cea mai tristă zi din an. Dincolo de caracterul ei discutabil din punct de vedere științific, expresia surprinde o stare reală: prăpastia dintre așteptările noastre și realitatea vieții.

            Nu doar perioada sărbătorilor, ci întreaga noastră viață este dominată de acest impuls al vieții în roz. O viață dominată de plăcere și succes, din care efortul și suferința au plecat. Totul trebuie să fie ușor, colorat, imediat. Disconfortul este tratat ca un eșec, iar suferința, ca o anomalie ce trebuie eliminată urgent. Rețelele sociale, reclamele, discursurile motivaționale, toate promit că viitorul este roz.

            Apoi, ca într-un ”Blue Monday” continuu, ne lovește realitatea. Suferim, suntem bolnavi, nu avem tot ceea ce ne dorim, îmbătrânim. Când viața nu mai este ”roz”, dar apare oboseala, pierderea, eșecul sau singurătatea, omul contemporan nu mai are instrumente interioare pentru a face față. În loc să vadă suferința ca parte a condiției sale umane, o percepe ca pe o nedreptate personală. De aici până la anxietate sau chiar depresie este doar un pas. Mic. E paradoxal, nu-i așa? Tocmai fuga obsesivă de suferință adâncește suferința, mai ales cea psihică. Atunci când realitatea nu confirmă promisiunile unei fericiri permanente, dezamăgirea se transformă în tristețe profundă, anxietate sau depresie. Viața nu mai este roz, iar albastrul devine dominant.

            De-a lungul anilor, au existat diverse voci care au încercat să transforme inclusiv credința creștină într-o promisiune de viață în roz. Dacă ești creștin bun, dacă îți faci datoria cerută de Dumnezeu, el e obligat să îți ofere o viață mai bună. Să te ferească de orice rău. Să te facă să scapi de orice posibil efort. Dar această ”Evanghelie a Prosperității” nu are în ea nimic din spiritul real al creștinismului. Creștinismul nu a cultivat niciodată iluzia unei vieți lipsite de greutăți. Dimpotrivă, evanghelia vorbește despre cruce, despre răbdare și despre fidelitate în timp. Nu suferința este problema, ci modul în care ea este trăită. Acolo unde omul rămâne singur cu așteptările sale spulberate, apare disperarea. Papa Francisc insista constant asupra unei speranțe care nu este pasivă sau naivă, ci activă și responsabilă. Speranța creștină nu neagă realitatea, nu o colorează artificial, ci o traversează. Ea înseamnă curajul de a accepta fragilitatea, de a cere ajutor și de a căuta cerul senin dincolo de nori.

Suntem chemați să avem grijă, mai ales în aceste vremuri, inclusiv de sănătatea mintală. A avea grijă de echilibrul psihic nu este un semn al slăbirii credinței, ci o expresie a respectului față de viață și față de darul primit. Trupul nostru, dar și templu a lui Dumnezeu, trebuie ocrotit și îngrijit. Cu atât mai mult mintea noastră trebuie să fie păstrată limpede și sănătoasă. Rugăciunea nu exclude grija pentru minte. Mai mult, o completează și o ajută, fapt dovedit inclusiv de cercetarea științifică, comunitatea, ascultarea, sprijinul profesional sunt forme concrete prin care speranța devine vizibilă.

            Într-o lume care ne vrea permanent ”în roz”, creștinul este chemat să accepte și nuanțe de albastru, fără a cădea în disperare. Lumina nu dispare în întuneric; ea se vede cel mai bine acolo. Iar vestea cea mai bună, în clipele noastre de întuneric și angoasă, rămâne în cuvintele: ”Lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (In 1,5).

Preluare din revista ”Lumina creștinului”

Articolul Precedent