Cine era cu adevărat Maria Magdalena?

Cine era cu adevărat Maria Magdalena?

De Cristina Uguccioni

Din voinţa papei Francisc, la 22 iulie, pentru prima dată, se celebrează sărbătoarea sfintei Maria Magdalena, care până astăzi era comemorare obligatorie. Istoria acestei femei în cuvintele din Evanghelii şi în comentariile lui Gianfranco Ravasi, Carlo Maria Martini, Cristiana Dobner şi Timothy Verdon.

La 3 iunie, Congregaţia pentru Cultul Divin a publicat un decret cu care, “din dorinţa expresă a Papei Francisc”, celebrarea sfintei Maria Magdalena, care era comemorare obligatorie, este ridicată la gradul de sărbătoare. Papa a luat această decizie “pentru a semnifica relevanţa acestei femei care a arătat o mare iubire faţă de Cristos şi a fost atât de iubită de Cristos”, a explicat secretarul dicasterului, arhiepiscopul Arthur Roche. Dar cine era Maria Magdalena, pe care Toma de Aquino a definit-o “apostola apostolilor”?

Magdala

În Evanghelii se citeşte că era originară din Magdala, sat de pescari pe malul apusean al lacului Tiberiadei, centru comercial hitit denumit în greacă Tarichea (peşte sărat). Aici, în anii Şaizeci din secolul al XX-lea a fost făcută o extinsă campanie de săpături arheologice de franciscanii de laStudium Biblicum Franciscanum din Ierusalim: a ieşit la iveală o vastă porţiune a ţesutului urban care cuprinde, printre altele, o mare piaţă cu quadriportici, o vilă mozaicată şi un complex termal complet. Cu săpăturile ulterioare franciscanii au readus la lumină şi importante resturi de structuri portuare. Într-o zonă adiacentă, în proprietatea Legionarilor lui Cristos, o campanie de săpături începută în 2009 a permis în schimb găsirea sinagogii citadine, una dintre cele mai vechi descoperite în Israel: prin poziţia sa, pe drumul care leagă Nazaret şi Cafarnaum, se consideră că probabil a fost frecventată de Isus.

Echivocurile cu privire la identitate

Maria Magdalena îşi face apariţia în capitolul 8 al Evangheliei lui Luca: Isus mergea prin cetăţi şi sate anunţând vestea cea bună a împărăţiei lui Dumnezeu şi erau cu El cei doisprezece şi câteva femei care au fost vindecate de duhuri rele şi de infirmităţi şi îi slujeau cu bunurile lor. Între ele era “Maria, numită Magdalena, din care ieşiseră şapte diavoli”. Aşa cum a scris cardinalul Gianfranco Ravasi, “în sine, expresia [şapte diavoli] putea indica un foarte grav (şapte este numărul plinătăţii) rău fizic sau moral care a lovit femeia şi de care Isus a eliberat-o. Însă tradiţia, care durează până astăzi, a făcut din Maria o prostituată şi asta numai pentru că în pagina evanghelică precedentă – capitolul 7 din Luca – se relatează istoria convertirii unei anonime “păcătoase cunoscute din cetatea aceea”, care a uns cu untdelemn parfumat picioarele lui Isus, oaspete în casa unui cunoscut fariseu, le-a udat cu lacrimile sale şi le-a şters cu părul său”. Astfel, fără nicio legătură textuală reală, Maria din Magdala a fost identificată cu acea prostituată fără nume.

Dar există un echivoc ulterior: de fapt, continuă Ravasi, ungerea cu untdelemn parfumat este un gest care a fost făcut şi de Maria, sora lui Marta şi Lazăr, într-o ocazie diferită (In 12,1-8). Şi astfel, Maria din Magdala “va fi identificată de unele tradiţii populare chiar cu această Maria din Betania, după ce a fost confundată cu prostituata din Galileea”.

Eliberarea de rău

Chinuită de un rău foarte grav, a cărui natură nu se cunoaşte, Maria Magdalena aparţine aşadar acelui popor de bărbaţi, femei şi copii în multe moduri răniţi pe care Isus îi scapă de disperare redându-i vieţii şi afectelor lor cele mai dragi. Isus, în numele lui Dumnezeu, săvârşeşte numai gesturi de eliberare de rău şi de răscumpărare a speranţei pierdute. Dorinţa umană după o viaţă bună şi fericită este corectă şi aparţine intenţiei lui Dumnezeu, care este Dumnezeu al grijii, niciodată complice al răului, chiar dacă omul (din afara şi dinăuntrul religiei) are mereu ispita de a-l imagina ca un samavolnic cu intenţii indescifrabile.

Sub cruce

Maria Magdalena apare iarăşi în Evanghelii în momentul cel mai teribil şi dramatic al vieţii lui Isus. În alipirea sa fidelă şi tenace de Învăţător îl însoţeşte până la Calvar şi rămâne, împreună cu alte femei, ca să privească de departe. Este apoi prezentă când Iosif din Arimateea depune trupul lui Isus în mormânt, care este închis cu o piatră. După ziua de sâmbătă, în dimineaţa primei zile a săptămânii – se citeşte la capitolul 20 din Evanghelia lui Ioan – se întoarce la mormânt: descoperă că piatra a fost dată la o parte şi aleargă ca să-l anunţe pe Petru şi pe Ioan, care, la rândul lor, vor alerga la mormânt descoperind lipsa trupului Domnului.

Întâlnirea cu Cel Înviat

În timp ce cei doi discipoli se întorc acasă, ea rămâne, în lacrimi. Şi începe un parcurs care de la necredinţă se deschide progresiv la credinţă. Aplecându-se spre mormânt observă doi îngeri şi le spune că nu ştie unde a fost pus trupul Domnului. Apoi, întorcându-se, îl vede pe Isus dar nu-l recunoaşte, crede că este paznicul grădinii şi când El o întrebă de ce plânge şi pe cine caută, ea răspunde: “«Domnule, dacă l-ai luat tu, spune-mi unde l-ai pus şi mă voi duce să-l iau». Isus i-a spus: «Marie!»” (In 20,15-16).

În această privinţă Carlo Maria Martini comenta: “Am fi putut să ne imaginăm alte moduri de a se prezenta. Isus alege modul cel mai personal şi cel mai nemijlocit: apelarea pe nume. În sine nu spune nimic pentru că «Maria» poate să-l pronunţe oricine şi nu explică învierea şi nici faptul că Domnul e cel care o cheamă. Însă toţi înţelegem că acea apelare, în acel moment, în acea situaţie, cu acea voce, cu acel ton, este modul cel mai personal de revelare şi care nu-l priveşte numai pe Isus, ci pe Isus în raportul său cu ea. El se revelează ca Domnul său, acela pe care ea îl caută”.

Dialogul la mormânt continuă: Maria Magdalena, “întorcându-se, i-a spus în evreieşte: «Rabbuni» – care înseamnă «Învăţătorule». Isus i-a zis: «Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la fraţii mei şi spune-le: Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru». Maria Magdalena a venit la discipoli şi le-a vestit că l-a văzut pe Domnul şi că el i-a spus acestea” (In 20,16-18).

Maternitatea Magdalenei

“Magdalena este prima dintre femeile care l-au urmat pe Isus care îl proclamă ca Acela care a învins moartea, prima apostolă care vesteşte bucurosul mesaj central al Paştelui”, afirmă teologa Cristiana Dobner, carmelitană desculţă. “Ea exprimă maternitatea în credinţă şi a credinţei adică acea aptitudine de a genera viaţă adevărată, o viaţă de fii ai lui Dumnezeu, în care travaliul existenţial comun oricărui om îşi are destinul său în învierea şi în veşnicia promise şi inaugurate de Fiul, «primul născut» dintre mulţi fraţi (Rom 8,29). Cu Maria Magdalena se deschide acea lungă ceată, şi astăzi mai puţin cunoscută, de mame care, de-a lungul secolelor, s-au încredinţat naşterii de fii ai lui Dumnezeu şi se pot alătura părinţilor Bisericii: împreună cu patristica există, ascunsă dar prezentă, şi o matristică.

Decizia lui Francisc este un dar frumos, expresie a unei revoluţii antropologice care atinge femeia şi cuprinde întreaga realitate eclezială. De fapt, instituirea acestei sărbători nu trebuie citită ca o revanşă femeiască: s-ar cădea în mod nesăbuit în mentalitatea egalitarismului. Semnificaţia este cu totul alta: a înţelege că bărbatul şi femeia împreună şi numai împreună, într-o dualitate întrupată, pot deveni vestitori luminoşi ai Celui Înviat”.

În istoria artei: mironosiţa

Maria Magdalena, în cursul secolelor, a fost reprezentată îndeosebi în patru moduri: “Înainte de toate – afirmă monseniorul Timothy Verdon, profesor de istoria artei la Stanford University şi director al Muzeului Operei de la Domul din Firenze – este adesea reprezentată ca una dintre mironosiţe, femeile evlavioase care în dimineaţa de Paşte au mers la mormânt ducând unguente pentru trupul Domnului. Între ele Magdalena poate fi recunoscută datorită faptului că, începând de la sfârşitul Evului Mediu, este reprezentată cu părul lung despletit, adesea blond: asta ne face să înţelegem că artiştii, conform unei tradiţii care s-a afirmat în Occident (şi care nu este împărtăşită în Orientul creştin), o identificau cu femeia păcătoasă care ştersese picioarele lui Isus cu părul său. Părul lung este deci o aluzie la acest contact intim şi la condiţia de prostituată: femeile cumsecade nu umblau cu părul despletit”.

Penitenta

În arta de la sfârşitul Evului Mediu, Maria Magdalena apare şi ca penitentă pentru că – explică Verdon – conform unei legende ea era o mare păcătoasă care, după convertire şi după întâlnirea cu Cel Înviat, a mers să trăiască în sudul Franţei, aproape de Marseille, unde vestea Evanghelia: “Cultul Magdalenei penitentă i-a fascinat pe mulţi artişti, care au considerat-o corespondentul feminin al lui Ioan Botezătorul. În general este reprezentată cu haine asemănătoare cu acelea ale Botezătorului sau este acoperită numai de părul său. Frumuseţea exterioară a abandonat-o, faţa este marcată de posturi şi de veghi nocturne în rugăciune, dar este luminată de frumuseţea interioară pentru că a găsit pace şi bucurie în Domnul. Statuia Magdalenei penitentă de Donatello, sculptată pentru baptisteriul din Firenze, este o capodoperă autentică”.

Îndurerata

Adesea Magdalena este reprezentată şi la picioarele crucii: una dintre operele cele mai semnificative, după părerea lui Verdon, este un panou mic de Masaccio (expus la Napoli) în care Magdalena este reprezentată din spate, sub cruce, braţele întinse spre Cristos, părul lung blond care cade aproape ca un evantai pe mantia roşie enormă: “O imagine de puternic dramatism. Adesea durerea reţinută a Fecioarei a fost contrapusă durerii Magdalenei, aproape fără control. Să ne gândim de exemplu la Pietà de Tiziano, în care femeia înaintează ca şi cum ar vrea să cheme întreaga lume să recunoască nedreptatea morţii lui Isus, care zace în braţele Mariei; sau să ne gândim la celebrul grup statuar al lui Niccolò dell’Arca, în care printre multele figuri cea mai teatrală este tocmai cea a Magdalenei care se năpusteşte cu forţa unui uragan spre Cristos mort”.

Chemată pe nume

În afară de asta sunt multe reprezentări ale întâlnirii cu Cel Înviat: “Exemplare şi magnifice sunt cele ale lui Giotto, în Cappella degli Scrovegni, şi a lui Beato Angelico în conventul Sfântul Marcu”, conclude Verdon. “Maria Magdalena a trăit o experienţă de mântuire profundă prin opera lui Isus: când se aude chemată pe nume în ea se aprinde amintirea întregii istorii trăite cu El: toate acestea sunt în iconografia scenei pe care o numim «Noli me tangere»“.

(După Vatican Insider, 20 iulie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Articolul PrecedentArticolul Următor